Arta românească

Arta românească în secolele XIX, XX ne dezvăluie transformările apărute în arhitectură, pictură și sculptură, datorită diverselor curente occidentale ce aduceau aerul modernist și în România. Astfel în arhitectură,neoclasicismul,clasicismul,eclerinismul sau linia națională sunt curente ce aduc elemente noi în construcția clădirilor pentru a le da o înfățișare cât mai plăcută. Putem aminti arhitecți de seamă precum: Ion Mincu, Petre Antonescu, Alexandru Orăscu și alții. Sculptura aduce elemente noi, moderniste, prin schimbarea stilului de lucru și ai viziuni artistice fiind realizate nenumărate capodopere artistice. Numeroși sculptori realizează sculpturi în piatră, lemn sau modelaj precum: Karl Storck, Carol Storck, Ion Georgescu,Vladimir Hegel, Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși. Pictura ne aduce o întreagă paletă de schimbări majoritatea pictorilor români făcându-și studiile la Paris, la München sau înBucurești încearcă să-și definească propiul stil de lucru îmbinând elemente ale modernismului cu cele ale tradiționalismului. În domeniu picturii întâlnim foarte mulți artiști români cum ar fi: Ștefan Luchian, Gheorge Tattarescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și alții.

Ca și în țările din sud-estul Europei, pe teritoriul României la sfârșitul secolului al XVIII-lea, se resimte influența culturii bizantine. Îndeosebi în Moldova, și Țara Românească, această cultură se dezvoltă mai rapid. Spre deosebire de cele două țări românești, în Transilvania sunt prezente influențe ale curentelor artistice provenite din zona Europei centrale. Astfel, întâlnim influențe și chiar putem vorbi de arta romanică, arta gotică, renascentită, sau barocă. În secolul al XIX-lea, numit și „secolul națiunilor”, datorită noilor condiții politice, se pune accent pe legăturile cu Occidentul și astfel, se produce trecerea de la epoca medievală la epoca modernă. Pe teritoriul României, multă vreme au coexistat elementele orientale și occidentale, dând artei românești o imagine pitorească. România face legături directe și cu țări precum Franța și Italia de unde tinerii ce merg să studieze, aduc idei noi ce vor puse în practică în timpul revoluției din 1848. Atât Occidentul cât și Orientul, aduc schimbări accelerate determinând un efort de sincronizare a culturii și artei românești cu țările din aceste locuri. Asimilarea în ritm accelerat a schimbărilor în arta și cultura românească, au dat naștere unor fenomene specifice cum ar fi așa-zisa „ardere a etapelor” în care, anumite curente se succed într-un ritm rapid fără a mai urma evoluția normală.

La sfârșitul secolului XIX, în paralel cu arhitectura eclectică, se afirmă și arhitectura veche românească, valorificându-se tradițiile arhitecturale românești. În arhitectura veche românească, se pune accent pe orientarea romantică care presupune preluarea stilistică din arhitectura gotică. Exemple elocvente sunt: Casa Filipescu (Casa Universitarilor) din București, reprezentând cel mai tipic monument de inspirație romantică de la noi, Castelul Peleș, din Sinaia, 1880, (arhitecți Doderer și Schultz), Palatul Administrativ din Iași, 1925 (arhitecți I. D. Berindei). Linia națională a fost inițiată de Ion Mincu, aceasta fiind numită și stil neo-românesc. Ion Mincu, îmbină în mod armonios, elemente din arhitectura noastră medievală, punând accent pe pridvorul cu arcade sau arcaturile în acoladă, elemente ce pot fi observate la Casa Lahovary (1886), Bufetul de la Șosea (1892) sau Școala Centrală de fete (1890), toate fiind construite în București. Un alt arhitect român, Petre Antonescu va continua stilul lui Ion Mincu. Acesta a creat clădirea primăriei din București sau Palatul Administrativ din Craiova. Stilul lui I. Mincu este preluat de o serie de arhitecți care pun în valoare elementele ornamentale din stilul brâncovenesc, aceștia fiind: Grigore și Cristofi Cerchez, Nicolae Ghica–Budești sau I. Socolescu. Arhitectura românească din 1900 (sau Arta 1900), are influențe provenite din mai multe curente de la începutul secolului XX, dar și din stilul neoromânesc. Construcții ce aparțin acestui stilului specific aniilor 1900 se pot găsi în Transilvania, având influențe ale secesionismului vienez, exemple putând fii: Palatul Culturii din Târgu Mureș terminat în 1913 (de arhitecții Jacab Dezso și Marcel Komor). Curentul Art Nouveau francez, va fi mai prezent în fostul regat, unde putem întâlni ce exemple Hotelul Athenée Palace și Casinoul din Constanța.

Sculptura în arta medievală românească pune accent pe decorațiuni. După mijlocul secolului al XIX-lea, se dezvoltă în România sculptura rond-bosse. Karl Storck, german la origine se stabilește în București și având un stil neoclasic, realizează o operă varită remarcându-se în portretistică („portretul lui Theodor Aman”) dar realizând și numeroase monumente, cum ar fi:„Domnița Bălașa”, „Spătarul Mihail Cantacuzino” (București). Acest sculptor are o contribuție deosebită în ceea ce privește începuturile învățământului academic, predând la catedra de sculptură din București. Fiul său, Carol Storck fiind elevul acestuia, își va continua studiile în Italia și Statele Unite ajungând astfel la un nivel profesional de invidiat. Carol Storck creează portrete („B. P. Hasdeu”), alegorii („Progresul”, „Electricitatea”), și sculptură monumentală („Carol Davilla”).

Ion Georgescu, fiind și el elev al Școlii de Arte Frumoase din București, realizează portrete într-un mod realist datorită unor vaste cunoștințe anatomice(„Actorul Miahil Pascaly”), dar are și înclinații spre romantism(„Copiliță rugându-se”). Acesta are realizări și în domeniul sculpturii monumentale, creând statuia lui „Gheorghe Lazăr” din Piața Universității din București șistatuia lui „Gheorghe Asachi” de la Iași, dar și figuri alegorice „Justiția” și „Agricultura” de la Banca Națională din București. Un oponent al neoclasicismului lui Georgescu este Ștefan Ionescu-Valbudea, ce pune accent pe anatomia umană, caracterizată prin forță și dramatism. Dintre lucrările sale se remarcă „Mihai Nebunul” și „Speriatul” fiind tratate cu un modelaj nervos, anticipând opera îndrăzneață a lui Paciurea.

Un alt sculptor, Vladimir Hegel de origine poloneză, stabilit în București realizează câteva lucrări importante printre care se numără și „Monumentul pompierilor din Dealul Spirii” din București. Acesta, în calitate de profeseor îi va avea ca elevi pe D. Paciurea și C. Brâncuși.

Mai multe informatii pe www.wikipedia.ro